PROTECȚIA JURIDICO-CIVILĂ A DREPTULUI SOCIAL LA PENSIE

DORIN CIMIL doctor în drept, conferențiar universitar, Universitatea de Stat din Moldova RODICA SAVCIUC masterandă, facultatea de drept, Universitatea de Stat din Moldova

Curtea Europeană a drepturilor omului interpretând art. 1 din Protocolul nr.1 îi extinde constant domeniul de aplicare, generând o modificare a viziunii clasice asupra bunurilor și proprietății. În acest context, dreptul la pensie apare într-o nouă ipostază – cea de obiect al protecției oferite de norma amintită mai sus. Noutatea acestei abordări, ne determină să purcedem la elucidarea succintă a noţiunii de bun în sensul Convenţiei și la determinarea consecințelor includerii dreptului la pensie în această categorie juridică. Asupra dreptului la pensie se extind toate garanțiile de protecție a proprietății, statul avînd un drept de ingerință relativ, conjugat cu obligația de a păstra un echilibru just între exercitarea interesului general și crotirea drepturilor fundamenatale ale individului. Instituirea termenului special pentru procură, cît și a celui de prescripție, constituie o barieră legală, care înrgădește accesul beneficiarului la proprietatea sa și, în consecință, duce la deposedarea de pensie, care, nu reprezintă altceva decît, unica sursă de asigurare a unui nivel de viață normal, compatibil cu demnitatea umană.

Cuvinte-cheie: dreptul la pensie, drept patrimonial, compatibilitatea legilor, aplicarea directă a prevederilor CEDO, interes public, angajamentele internaționale ale statului, proporționalitatea măsurii.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, consacră dreptul la respectarea bunurilor. Deși au existat probleme referitoare la definirea obiectului reglementărilor cuprinse în art.1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, generate de diferenţa terminologică evidentă dintre cele două variante oficiale ale Convenţiei (în limba engleză și franceză), jurisprudența CtEDO în materie, statuiază foarte limpede că, „recunoscând fiecăruia dreptul la respectarea bunurilor sale, articolul 1 garantează, în substanţă, dreptul la proprietate”.

Unii autori, reieșind din jurisprudeța CtEDO, consideră că ar fi mult mai corect, în sensul art. 1. Protocolul nr. 1 al CEDO, să vorbim nu despre proprietate, dar despre protecția patrimoniului persoanei opinie care se justifică prin faptul că toate bunurile, indiferent de clasificare și drepturile pe care le poartă, se conțin într-un cadru unic – patrimoniul, proprietatea fiind, în mod clasic, un drept al bunurilor corporale.

Deși apreciem pozitiv această opinie, suntem totuși de părere că, odată cu apariția bunurilor incorporale, asistăm mai degrabă la o transformare radicală a proprietății, lucru pe care jurisprudența CtEDO îl confirmă, protejând nediferențiat proprietatea bunurilor corporale și pe cea a bunurilor incorporale.

În cauza Oneryildiz c. Turciei din 30.11.2004, Curtea amintește că noțiunea de ”bunuri” din art. 1 din Protocolul 1 are o valoare autonomă și că anumite drepturi și interese care constituie active, pot fi considerate ca ”drepturi de proprietate” și, deci, ”bunuri” în sensul acestei dispoziții.

În prezent, putem vorbi cu certitudine despre o continuă lărgire a domeniul de aplicare a art. 1. Protocolul nr. 1 al CEDO. Aceasta capătă dimensiuni tot mai largi, incluzând în aria de protecție toate drepturile care au o valoare patrimonială: (I) drepturile reale, (II) proprietățile incorporale și (III) creanțele (drepturile personale), chiar incerte, atunci cînd fac să se nască o ”speranță legitimă”.

Alături de dematerializare, una dintre cele mai interesante extinderi a noțiunii de bunuri în materia aplicarii art. 1 Protocolul 1 o generează tendința de socializare a acestora.

Adesea, fenomenul de ”socializare” se realizează printr-o combinare a acestui articol și a articolului 14, alteori, ca în hotărârea Oneryildiz, se face doar prin utilizarea art. 1 Protocolul 1.

Dreptul la anumite indemnizaţii de asigurări sociale, de pensie sau maternitate nu este un drept de sine stătător, consacrat şi apărat ca atare de Convenţie, însă grație caracterului patrimonial al prestațiilor sociale, a fost asimilat de către Curte, în anumite condiţii, unui drept de proprietate.

Plata unor contribuţii la sistemul de securitate socială poate să ducă la naşterea unui drept protejat de articolul 1 al Protocolului 1, adică dreptul de a beneficia, la un anumit moment, de avantajele conferite de acest sistem. Numai că, pentru ca un asemenea drept să se nască şi deci, să fie recunoscut, trebuie ca cel interesat să îndeplinească condiţiile prevăzute de legislaţia naţională în materie pentru dobândirea lui.

Dacă statul a adoptat o legislație care reglementează drepturi provenite din sistemul de asigurări sociale – indiferent dacă acestea rezultă sau nu din plata unor contribuții – acea legislație devine relevantă, căci generează un interes patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Hotărârea Gaygusuz c. Austriei din 19.09.1996 marchează o etapă esențială, de deschidere, a Convenției în fața considerațiilor sociale, Curtea consderând că dreptul la o alocație de urgență este un drept patrimonial în sensul art. 1 din Protocolul 1.

În cauza Stec și alții împotriva Regatului Unit din 06.07.2005, CtEDO a stabilit că art. 1 din Protocolul 1 nu vizează un drept de a dobândi proprietatea în sistemul regimului de securitate socială. Este la libera apreciere a statului de a decide cu privire la aplicarea oricărui regim de securitate socială sau de a alege tipul sau cuantumul beneficiilor pe care le acordă în oricare dintre aceste regimuri. Singura condiție impusă statelor este aceea de a respecta art. 14 din Convenție privind nediscriminarea.

În hotărîrea Asmundsson c. Islandei din 12.10.2004 mișcarea de socializare a noțiunii de bunuri a fost dezvoltată, fără să fie înlănțuită de principiul de nediscriminare, întrucît a reunoscut că suspendarea unei pensii de invaliditate putea constitui o încălcare a art.1 din Protocolul 1, considerat individual.

O altă avansare marcantă a socializării noțiunii de bunuri a fost realizată prin hotărârea Dogan ș.a. c. Turciei din 29.07.2004 care, evidențiind privarea oricăror surse care constituiau cîștigul de bază al reclamanților, face implicit ca art. 1 din Protocolul 1 să servească unei garanții concrete și efective a dreptului de a-și câștiga viața prin muncă.

În contextul celor menționate mai sus, ne propunem să facem o scurtă analiză unei cauze civile soluționate de către o instanța de judecată națională ce a fost generată de refuzul Casei Naționale de Asigurări Sociale a Republica Moldova de a plăti beneficiarului de pensie, pensia pentru limita de vîrstă după o anumită perioadă de neîncasare, legată de deplasarea îndelungată a beneficiarului de pensie peste hotarele țării:

Prin decizia organului competent, în conformitate cu Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat nr. 156 din 14.10.1998, reclamatul a devenit beneficiar al pensiei pentru limita de vîrstă. În luna noiembrie a anului 2008 acesta a plecat peste hotarele țării pentru o perioadă nedeterminată și, prin procură, a împuternicit un mandatar să-i ridice pensia. Conform alin.(3) al art. 34 din Legea privind pensiile de asigurări sociale de stat nr.156 ”pensia se plăteşte mandatarului numai la prezentarea procurii, a cărei valabilitate nu poate fi mai mare de 6 luni consecutive”. Odată cu expirarea termenului procurii, pensia a fost stopată. În anul 2015, reclamantul s-a adresat prin intermediul unui avocat către CNAS și structurile sale teritoriale competente cu solicitarea de a-i fi calculată, indexată și achitată pensia pentru întreagă perioadă în care nu a primit-o (2009-2015).

În răspunsul oferit reclamantului, Casa Națională de Asigurări Sociale (CNAS) a făcut referire la prevederile art.35 alin. (1) al Legii privind pensiile de asigurări sociale de stat nr.156 din 14.10.1998, potrivit căruia ”plata stabilită şi neîncasată la timp se plăteşte retroactiv pe o perioadă de cel mult 3 ani pînă la data solicitării”, cît și la Hotărîrea Guvernului nr. 929 din 15.08.2006 care conține aceleași prevederi referitoare la termenul de prescripție.

Considerînd că îi este lezat dreptul la proprietate consfințit în art. 1 Protocolul 1, art. 46 din Constituția Republicii Moldova precum și dreptul la asistență și protecție socială garantat de art. 47 al Constituției, reclamantul s-a adresat instanței de judecată cu o cerere de apărare a drepturilor pretins încălcate.

Soluția instanței de fond a fost cea de admitere integrală a acțiunii reclamantului prin aplicarea directă a CEDO pe motiv că legislația națională lezează nejustificat dreptul reclamantului prevăzut de art. 1 Protocolul 1. Instanța de judecată a verificat compatibilitatea legilor și actelor subordonte legii aplicabile în speță cu prevederile Convenției, care reglementează aceleași drepturi și libertăți, a stabilit incompatibilitatea cu aceasta și a aplicat direct prevederile CEDO, făcând mențiunea respectivă în hotărârea sa.

Observăm că atât reclamantul, cât și instanța de fond au optat pentru aplicarea directă a prevederilor CEDO, fără a recurge la un alt mijloc de apărare alternativ, și anume, ridicarea excepției de necontituționalitate, deoarece aplicarea directă a Convenției reprezintă un nivel mai sigur de protecție a drepturilor reclamantului pe motiv că, există deja un mecanism de protecție a drepturilor de proprietate, care poate fi aplicat în mod direct în cazul protecției dreptului la pensie. Procedurile civile de protecție a drepturilor sociale, implicit dreptul la pensie reprezintă o formă primară de apărare în raport cu procedurile constituționale. Referirile la influența Convenției Europene a Drepturilor Omului în deciziile de speță ale dreptului privat, acestea sunt foarte rare și redundante: articolele CEDO sunt citate împreună cu prevederile constituționale naționale ce protejează aceleași drepturi, chiar pentru a confirma valorile exprimate de ultimele. Acest lucru este în principal datorat faptului că toate drepturile fundamentale păstrate cu sfințenie în Convenție își găsesc omologul în prevederile constituționale naționale. Mai mult, Convențiile internaționale nu sunt considerate nici ierarhic superioare Constituțiilor naționale, nici recunoscute în mod general că au un rang constituțional.

Curtea a statuat deja în mod incontestabil că ”dreptul la o pensie pentru limita de vîrstă este un bun”. În același sens, Curtea Constituţională a Republicii Moldova a stabilit că, dreptul asupra pensiei, care reprezintă un drept social, poate fi obiectul protecţiei constituţionale garantate de art. 46 (dreptul la proprietate privată) şi, respectiv, art.1 din Protocolul nr.1 al Convenţiei Europeane, acest lucru fiind posibil numai în cazul când dreptul social respectiv (1) este dobândit şi (2) are o valoare economică. [...] un drept patrimonial dobândit ar însemna dreptul la pensia ce se află în plată, care deja are o valoare economică şi astfel constituie un drept de proprietate al persoanei.

Pensia, așa cum o definește legea, este un ”drept bănesc cuvenit asiguratului, corelativ obligaţiilor privind plata contribuţiilor de asigurări sociale de stat”.

Din punctul de vedere al duratei sale, dreptul la pensie este determinat de durata vieții titularului, stingându-se odată cu survenirea decesului acestuia. Acordarea dreptului la pensie se face prin decizie, la cererea persoanei care îndeplinește condițiile de pesionare. Din momentul dobândirii acestui drept, pensia devine un bun, în sensul articolului 1 al Protocolului nr. 1 din Convenţie.

În consecință, asupra dreptului la pensie se extind toate garanțiile de protecție a proprietății, statul avînd un drept de ingerință relativ, conjugat cu obligația de a păstra un echilibru just între exercitarea interesului general și ocrotirea drepturilor fundamenatale ale individului.

Nu este suficient ca o măsură privativă de proprietate să urmărească un obiectiv legitim ”de utilitate publică”; trebuie să existe un raport rezonabil, de proporționalitate între mijloacele utilizate în scopul vizat, un ”just echilibru” între exigențele interesului general și imperativele drepturilor fundamentale ale individului, echilibru rupt dacă persoana în cauză a suportat ”o sarcină specială și exorbitantă”(cauza Sporrong și Lonnroth c. Suediei 23.09.1982).

Așa dar, Convenția prevede posibilitatea privării de proprietate. Însă, pentru ca o asemenea ingerință în exerciţiul unui drept să fie considerată de către Curtea europeană ca fiind conformă cu Convenţia, ingerința trebuie să întrunească în mod cumulativ condițiile privării de proprietate, adică ingerința să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim de interes general și să fie proporțională cu scopul legitim urmărit.

Altfel spus, trebuie să existente o lege națională, accesibilă, previzibilă și precisă în privința condițiilor, modalităților privative de proprietate, să fie respectate condițiile prevăzute de principiile generale ale dreptului internațional, să existe o cauză de utilitate publică, obligația de despăgubire, obligația de a nu aduce atingere substanței dreptului de proprietate, proporționalitatea măsurii, respectiv posibilitatea restrângerilor de proprietate, în prezența unor cauze justificative, precum: interesul public, angajamentele internaționale ale statului, proporționalitatea măsurii.

Proporţionalitatea implică existenţa unui just echilibru între interesele aflate în conflict: cel public şi cel privat. Linia de echilibru presupune preocuparea ca nici unul dintre interesele implicate în speţă să nu beneficieze de o protecţie absolută, prin negarea generală a protecţiei celuilalt. În orice moment trebuie să existe anumite limite de protecţie pentru fiecare interes implicat în parte, chiar dacă limitele respective sunt diferite ca şi întindere şi conţinut.

Scopul principiului proporţionalităţii este de a garanta protecţia dreptului la proprietate al persoanelor fizice şi juridice de orice abuzuri şi ilegalităţi din partea statului. Astfel, statul trebuie să dispună de motive întemeiate pentru a pune în funcţiune orice ingerinţă privind dreptul la proprietate, aceasta urmând a fi nu doar legală şi urmărind un scop legitim de protecţie a interesului general, dar şi necesară în vederea atingerii acelui scop şi în acelaşi timp rezonabilă şi proporţională, adică cel mai bine plasată să asigure un echilibru just între interesele general şi individual implicate la caz.

Astfel, orice limitare printr-un act normativ a dreptului de proprietate privată trebuie să fie justificată de un interes public, să aibă un scop legitim, să se facă prin mijloace proporţionale cu scopul respectiv, sarcina probațiunii în acest sens revenindu-i statului.

În cauza Cazacu c. Moldovei Curtea a reiterat că prima şi cea mai importantă cerinţă a art. 1 al Protocolului 1 este că orice ingerinţă a autorităţii publice în dreptul de proprietate trebuie să fie legală: a doua propoziţie din primul paragraf autorizează privarea de proprietate doar în condiţiile „prevăzute de lege”, iar al doilea paragraf recunoaşte dreptul statelor de a reglementa folosinţa bunurilor prin adoptarea „legilor”.

Potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, paragraful doi al art. 1 Protocol 1 la Convenţie trebuie examinat în lumina principiilor generale enunţate în prima propoziţie, şi el cere respectarea unui echilibru just între cerinţele intereselor generale ale societăţii care sunt satisfăcute prin măsura în cauză şi drepturile fundamentale ale persoanelor care sunt afectate prin măsura contestată aplicată.

În cauza Dacia SRL c. Moldovei Curtea a menţionat că o lipsire de proprietate poate fi justificată dacă se dovedeşte că aceasta este, inter alia, „în interes public” şi „în condiţiile prevăzute de lege”. Mai mult, orice ingerinţă în dreptul de proprietate trebuie, de asemenea, să corespundă cerinţei de proporţionalitate.

Din cele expuse mai sus, rezultă clar că statul nu poate institui norme care să încalce acest echilibru.

Or, în speță, considerăm că într-adevăr, acest just echilibru între interesul public și cel privat a fost neglijat din două puncte de vedere, primul referindu-se de încălcarea art. 1 Protocolul 1, iar cel de-al doilea la încălcarea dreptului social la pensie, ca unică sursă de existență a persoanei.

Considerăm că această normă reprezintă o ingerinţă nepermisă şi nerezonabilă nu doar asupra dreptul la recunoaşterea bunurilor prevăzut la art. 1 din Protocolul 1 al CEDO, dar și asupra drept persoanelor vârstnice la asistență și protecție socială consfințit în art.47 al Constituției RM.

Protecția socială reprezintă un sistem de mijloace eficiente, orientate spre asigurarea persoanelor cu mijloace materiale de existență în cazul survenirii unor riscuri sociale (boală, accident, dizabilitate, îmbătrânire, etc.). Conform art. 1 al Legii privind sistemul public de asigurări sociale nr. 489 din 08.07.1999, risc asigurat este eveniment sau fenomen la a cărui producere structurile teritoriale ale Casei Naţionale sânt obligate să facă prestaţiile respective de asigurări sociale.

Pensia pentru limita de vârstă este destinată să asigure beneficiarului protecția contra consecințelor negative ale pierderii potențalului fizic și a statutului ocupațional, generat de reducerea, sau chiar pierderea capacității de muncă. Odată survenit, acest risc social (bătrânețea) nu poate fi înlăturat.

Pentru atenuarea consecințelor acestui risc social, fiecare salariat, contribuite la fondurile sociale în proporțiile stabilite de legislație, astfel asigurându-se că odată cu survenirea riscului asigurat va beneficia de pensie.

Instituirea termenului special pentru procură, cât și a celui de prescripție, constituie o barieră legală, care îngrădește accesul beneficiarului la proprietatea sa și, în consecință, duce la deposedarea de pensie, care, nu reprezintă altceva decât, unica sursă de asigurare a unui nivel de viață normal, compatibil cu demnitatea umană.

În situația creată, observăm că cetățenii, pe lângă faptul că au achitat lunar contribuțiile de asigurări sociale pentru a obține dreptul la pensie sunt forțați să contribuie din nou la Bugetul Asigurărilor Sociale Stat prin faptul stopării și neachitării pensiei de către organele abilitate, fapt care reprezintă o povară individuală excesivă a beneficiarilor de pensii, nefiind respectat principiul proporţionalităţii între mijloacele antrenate de către autorităţi şi scopul final atins în contextul privării de pensie (proprietate).

Respectarea drepturilor omului nu poate coexista cu sărăcia, cu discriminarea și cu lipsa securităţii sociale. Or, drepturile sociale sunt acele drepturi care asigură accesul la resurse indispensabile existenței și dezvoltării ființei umane din punct de vedere economic, social și cultural.

În această situație, autoritățile publice sunt obligate să ia în considerație și să aplice normele care protejează cel mai bine drepturile și interesele cetățenilor, mai ales că, în speță, este vorba despre dreptul de proprietate al reclamantului asupra bunului dobândit după ani de muncă și de plată lunară a contribuțiilor de asigurări sociale de stat obligatorii. Odată ce contribuabilul și-a onorat toate obligațiile față de stat, acesta este îndreptățit să ceară statului, prin autoritățile competente, să-i garanteze dreptul de proprietate prevăzut de art. 46 al Constituției RM și să-i asigure dreptul la asistență și protecție socială consfințit de art.47 al Constituției RM, iar acest drept de creanță împotriva statului nu poate fi limitat prin niciun termen de prescripție.

Referințe bibliografice:

Malaurie F., Aynès L. Drept civil: bunurile. România: Wolters Kluwer, 2013.

Malaurie F., Aynès L., Stoffel-Munck P., Obligațiile. București: Wolters Kluwer, 2009.

Marile hotărâri ale Curții Europene ale Drepturilor Omului. Sudre F., Marguenaud J.-P., Andriansimbazovina. București: Rosetti Educational, 2011.

Savciuc R. Pensia ca obiect al dreptului de proprietate. În: Analele științifice ale Universității de stat din Moldova. Chișinău, 2015, vol.II.

Barac L. Convenția Europeană a Drepturilor Omului, drepturile sociale și economice.

În:http://www.juridice.ro/129121/conventia-europeana-a-drepturilor-omului-drepturile-sociale-si-economice.html (vizitat pe 01.10.2015).

Morăresu A. Principiul proporționalității în sistemul Convenției Europene a Drepturilor Omului. Chișinău, 2015. În http://www.cnaa.md/files/theses/2015/22685/adrian_morarescu_thesis.pdf (vizitat pe 01.10.2015)

Рожкова М. А. Понятие «имущество» в правоположениях Европейского Суда по провам человека. În Oбъекты гражданского оборота: Сборник статей. Моска: Статут, 2007.

Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 27 din 20 decembrie 2011 privind controlul constituţionalităţii unor legi de modificare a condiţiilor de asigurare cu pensii şi alte plăţi sociale pentru unele categorii de salariaţi. Novac S, Chisari A. Litigii ce rezultă din protecția socială.//Manualul judecătorului pentru cauze civile. Ediția II-a. Chișinău, 2013. Colombi Ciacchi Aurelia. Studii de Drept privat comparat. Ed.și trad: dr.Florin Ciutacu.- Slatina:Themis Cart, 2008.


© BAA ”Parteneriat Academic pentru Justiție”

creat de Mihălache N.